Istoria cuceririi Everestului

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-au întreprins în munţii Himalaia aproximativ douăzeci de expediţii, în vederea explorării celor mai mari masive şi a ascensiunii pe vârfurile lor. În prima jumătate a secolului al XX-lea s-au întreprins circa optzeci de expediţii, cele mai multe engleze, cu sarcini primite de la serviciul de spionaj militar (de a cartografia hotarul care trece la mari altitudini dintre U.R.S.S. şi China, precum şi Tibetul de nord, India şi Nepalul la sud).
Pe atunci nu se permitea accesul străinilor în Nepal şi toate încercările de „a lua cu asalt” Everestul se făceau dinspre nord, din direcţia Tibetului
.
În secolul al XIX-lea nimeni nu a putut urca până la 8.000 de metri. Abia în secolul al XX-lea o expediţie engleză a ajuns, în 1922, la 8.326 m, dar cu acest prilej şapte hamali şi călăuze din tribul tibetan şerpa au fost îngropaţi sub o avalanşă.

În 1924, englezul E. F. Norton a ajuns până la 8.572 m, dar tot atunci, pe un alt drum şi probabil la o altitudine mai mare, au dispărut fără urmă doi membri ai expediţiei sale D. L. Mellory şi A. S. Ervin.
În perioada 1930 — 1940 s-a reuşit să se întocmească o hartă exactă şi amănunţită a zonei muntelui Everest şi au putut fi „cucerite ”zeci de vârfuri cu altitudini sub 8.000 m.

Din 1950 au început încercările de ascensiune pe Everest dinspre sud, din direcţia Nepalului, care îşi deschisese graniţele.

Expediţiile engleze conduse de Erik Shipton, în anii 1951 — 1952, la care a participat alpinistul neozeelandez Edmond Hillary, n-au obţinut succese importante,dar expediţia franco-elveţiană din 1952 a realizat mai mult.
Conducătorul ei, Raymond Lamber şi „Tigrul zăpezilor”, experimentatul alpinist Tensing din tribul şerpa, care lucra ca hamal şi călăuză în munţii Himalaia din 1935, au urcat până la 8.600 m.

Ei au dovedit că urcuşul pe Everest dinspre sud este mai accesibil decât dinspre nord şi că până la 8.500 m, sepoate urca fără aparate cu oxigen. Elveţienii explicau succesul lor prin ajutorul preţios al localnicilor şerpa şi prin faptul că „în Himalaia, fiecare expediţie urcă, ca să zicem aşa, pe umerii celei precedente”(Lamber).

Ei îi tratau pe şerpa „ca pe prieteni, iar nu ca pe ”slugi” şi Tensing sublinia mai târziu în cartea sa: „elveţienii şi francezii îi tratau pe şerpa de la egal la egalşi nu făceau nici o deosebire în ceea ce priveşte mâncarea, îmbrăcămintea şi echipamentul; ei s-au purtat cu totul altfel decât englezii”.

În anul următor, expediţia britanică a lui John Hunt, „urcându-se pe umerii” expediţiei elveţiene, a pornit la „asaltul”Everestului, care s-a încheiat printr-o victorie. Un rol extrem de important l-a jucat Tensing, care era la a douăsprezecea expediţie alpinistă în Himalaia.
Expediţia şi-a instalat principala bază la altitudinea de 7.900 m.unde, în mai 1953, s-au adus provizii şi echipament. La 25 mai, prima pereche de alpinişti (Tom Bourdillon şi Charles Evans) au urcat până la 8.748 m, dar, epuizaţi, au coborât, lâsând acolo o rezervă de oxigen. La 28 mai, cinci oameni în frunte cu Hunt au urcat până la 8.500 m şi au rămas acolo peste noapte
.
În ziua de 29 mai, la ora 6 şi 30 dimineaţa,Tensing şi Hillary au început „asaltul vârfului„
Jomolungma-Everest. La ora 11 şi 30 de minute,ei au ajuns pe cel mai înalt punct al globului.
Tensing a arborat pe vârf patru steaguri, iar Hillary a făcut o serie de fotografii. După un sfertde oră au început coborâşul, iar după alte cinci ore, istoviţi, dar fericiţi, ei au revenit la baza de la altitudinea de 7.900 m

Sursa:
Textul este preluat integral din cartea Istoria Descoperirilor Geografice- I. P. Maghidovici –
EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI, 1959

https://www.biography.com/news/edmund-hillary-facts