Ursul
Ursul
Omul de stiinta Ion Simionescu, realizeaza in cartea sa “ Fauna Romaniei “ o descriere a animalelor din Romania pe intelesul tuturor. Va invit astazi sa lecturati cateva randuri ce fac referire la cel mai mare animal din tara noastra. Materialul de mai jos este preluat in intregime din cartea respectiva.
« În aparenţă greoi la mers, la nevoie poate fugi destul de iute, se poate căţăra pe copaci şi înoată de minune. Nu e prost, cum îl socot unii. Chiar în judecata poporului a zice cuiva că e un urs, nu înseamnă ocară; a fi greoi, a lăsa mai domol, nu e totdeauna a fi lipsit de inteligenţă. Bizuindu-se în puterea lui, n-are nevoie să desfăşoare toată şiretenia vulpei, „căci ursul de lătratul cîinilor nu se sperie”. De aceea dă de-a dreptul şi tocmai aceasta este onotă simpatică a însuşirilor lui. De om fuge; nu-l atacă decît cînd e rănit sau cînd îl înfruntă prea fără. Atunci se ridică în două labe şi-şi aşteaptă duşmanul la trîntă voinicească. Dacă nu capătă la vreme un cuţit în inimă, dragostea ursului poate fi mortală; vorba ceea: „îl strînge ca ursul în braţe, pînă ce-i ies ochii. Ceea ce caracterizează dimpotrivă, pe urs, este răbdarea şi judecata.
Le face toate cu chibzuială. Cunoaşte trecătoarea vitelor; îşi alege un post mai sigur de observare şi nu se repede decît la vita care rămîne mai în urmă sau care ademenită de o tufă de iarbă se îndepărtează de cărare. N-o omoară pe loc, ci o sperie, o fugăreşte pînă ce, ostenită, cade în labele dihăniei. Nici nu ţi-ai închipui că o asemenea matahală poate să se ia la întrecere, în goana, cu un cerb, bunăoară. Nu mănîncă mai mult decît îi trebuie, deşi „ursul cu furnici nu se satură. Intrînd într-o stînă, rar omoară mai mult decît o oaie. Îşi ia porţia, o duce în gură sau subsuoară şi se ospătează într-un loc mai sigur. Noroc însă că nu trăieşte numai din carne. Ba chiar nu devine prea carnivor decît cînd îmbătrîneşte, încolo, se mulţumeşte cu fructe, cu muguri; îl întîlneşti însă mai dos la zmeuriş, iar pentru miere e în stare să sufere împunsăturile tuturor albinelor. „Îl tragi de urechi ca să-l duci la miere şi apoi îi rupi coada şi tot nu-l poţi depărta de la stup”. Cătră toamnă se îngraşă bine; îşi potriveşte un bîrlog ascuns, îşi aşterne un culcuş de frunze şi, cum dă gerul, se vîră cu nasul în blană şi doarme. Nu se poate spune că are somnul hibernal ca hîrciogul sau marmota, ci e mai leneş decît de obicei. Cînd iarna e mai blîndă, mai iese din bîrlog, dar tot pare că e mai bine să „doarmă în cenuşă cu nasul în tăciune”. Neavînd cu ce să se hrănească, îşi mănîncă grăsimea adunată de cu toamnă. Multă vreme se credea că-şi suge unghiile, fiindcă are obiceiul să-şi lingă talpa, şi poporul nostru are vorba: „ursul cînd n-are de mîncare îşi muşcă din labe”; în realitate grăsimea de sub piele îi ajunge pentru puţinele mişcări care le face. De aceea, cînd iese primăvara îi spînzură pielea pe el, de slab ce e. Repede însă îşi vine în fire. Dacă ursul bătrîn este un animal simpatic, mai ales dacă nu dai de el pe cărarea dintre brazi, ursişorii, după spusa celor ce i-au putut observa la bîrlog, sînt chiar drăgălaşi de tot. Cu capul mare, cu trupul scurt şi gros, îşi duc viaţa numai într-o joacă, fiind păziţi şi de ursoaică. Nu-i pierde din ochi nici o clipă, pînă ce nu socoate că le-a venit vremea să se bizuie pe puterea lor. Ursişorii se joaca întocmai ca nişte copii. Aci se trîntesc, aci se fugăresc; acum îi vezi că se caţără pe copac, acum fug bătîndu-se cu labele, ţie se ascund în braţele ursoaicei.
Cînd se obrăznicesc din cale-afară, mai capătă de la ursoaică o bleandă, de se rostogolesc la cîţiva paşi, mormăind de durere. Este credinţa, în unele părţi, că ursişorul cel mai mare e pus să poarte grijă de cei mai mici.
Dealtfel nu e ţară din lume care să nu aibă fel de fel de legende despre urşi şi tăria lor, după cum nu e vînător care să fi dat cu ochii de dînşii şi să nu facă din cele văzute, din ţînţar armăsar. Singurul duşman neîndoios al ursului este omul; sau îl omoară pentru blana lui sau îl prinde în gropi, îl bate şi chinuieşte pînă ce-l îmblînzeşte, ducîndu-i de lanţ şi arătîndu-1 lumii. De aici a rămas şi vorba„îl poartă de nas, ca pe urs”.
Sursa:Fauna Romaniei; Ion Simionescu; 1938
descopera.ro